vineri, 31 ianuarie 2014

Constatari

Constatari de sfarsit de luna, cam asa ar trebui sa se numeasca postul asta. Sincer, eu nu sunt un om al iernii, mie imi place caldura, imi plac hainele subtiri, imi place sa ies afara, sa ma plimb, sa rad, sa ma joc, sa fac multe, foarte multe tampenii. Iar iarna ma simt...Limitata. 

Nu pot sa zic, zapada are farmecul ei. Mi se pare la fel de draguta o plimbare prin zapada, ca si o plimbare pe malul marii.... Sunt multe motive pentru care fiecare anotimp are farmecul lui. Insa eu mereu ma simt iarna mai melancolica. Bine, de felul meu sunt putin melancolica, dar iarna parca sentimentul asta se amplifica. Poate e si din cauza faptului ca nu am multe de facut si da, gandesc mai mult. Meditez asupra unor probleme si daca nu exista probleme, nu e nimic, am o pricepere innascuta din a le crea. 
Am invatat cateva lucruri destul de...Rasunatoare, ca sa le zic asa si nu au legatura neaparat cu iarna, sunt doar pur si simplu...constatari.

Frigul chiar nu e pe gustul meu si nu as dori nimanui niciodata sa indure senzatia aceasta. Cunosc si oameni care nu suporta caldura, dar zic eu ca e mult mai suportabila caldura decat frigul asta care iti ingheata oasele. 

Noptile nedormite creaza stari deloc placute si nervi intinsi la maxim. Daca adaugi si o durere de cap sau una sufleteasca si cosmaruri in minutele in care adormi, chipurile, da...Noptile astea se pot numi groaznice. 

Fiecare om e capabil sa simta tot felul de sentimente absurde. Sincer, nu ma indoiam de asta, doar ca in ultimul timp ma simt o egoista insuportabila si nu, nu ma refer ca nu imi place sa impart lucrurile sau ...altceva. Poate doar fiindca imi doresc ceva doar pentru mine. Mda, gandul ca sunt o egoista nu ma face sa ma simt deloc bine. 

Cel mai mare rau ti-l faci tu insuti cu mana, mintea si sufletul tau. Da, asta e o lectie pe care as nota-o cu numarul unu, dar in momentul asta nimic nu mi se pare potrivit pentru...Number one. 

Am descoperit acum o zi sau doua ca dintre atatia buni prieteni, amici...De fapt sunt destul de singura. Am facut un test pe drumul spre casa. Aveam in agenda telefonului un top de 10 persoane pe care as putea sa le contactez si care mi-ar fi raspuns fara nicio ezitare sau m-ar fi sunat inapoi, sau m-ar fi contactat intr-un mod sau altul...Nu zic, am prieteni cu care nu vorbesc multe luni de zile din cauza diferitelor chestii si legatura nu dispare. Oricum, din acest top de 10, ar trebui sa ii multumesc lui M. ca m-a sunat inapoi...Mda, ala a fost un moment oribil. Si ar mai fi fost prieteni pe care as fi incercat...sa ii apelez, dar nah...:)Nu eram in aceeasi retea.

Lectia aia cu cine nu te cauta, nu ii pasa...E dureroasa. Ma intreb daca as inceta sa mai caut pe toata lumea, cati m-ar cauta? Si da, sunt si lasa, nu am sa fac asta ^^" si da, e alt lucru dureros.

De-a lungul timpului am obserat ca daca nu vorbesc cu anumite persoane cu care inainte conversam asa usor, acum imi e greu sa o/il contactez...E un sentiment de ...Jena. Rusine. Nu stiu exact cum sa il explic. Dar ce as putea sa ii zic persoanei respective: Hei, te-am sunat sa vad ce mai faci, nu ne-am auzit de mii de zile..Neah. E jalnic, nu pot. Mi-e rusine de mine in momente ca astea.

Nu pot da raspunsuri scurte. Pur si simplu, ca sa dau un raspuns scurt imi ia mult timp de gandire. Pana si la intrebarea : Ce faci? Eu raspund: Hei, uite tocmai facea x lucru si ma gandeam la y lucru. Oh, de ce nu pot spune: Bine sau Curat sau Ma uit la film sau...Ceva simplu. Eu mereu ma complic. Si cel mai urat lucru e ca am asteptari de la ceilalti, raspunsuri detaliate..Sa fim seriosi, nu pe toti ii intereseaza detaliile. Si totusi, eu mereu am crezut ca detaliile ne diferentiaza si fac lucrurile speciale. 

Si nu pot sa aman un raspuns, o cerere, un mesaj, un apel... Cand cineva ma suna sau are nevoie de mine si eu sunt ocupata in acele momente, las toate lucrurile si vorbesc cu acea persoana. Lucru care ma derajeaza in anumite momente, caci lucru asta nu e reciproc si la un moment dat devine...Putin deranjant.

Cel mai stupid mi se pare sa ai resentimente pentru lucruri moarte, inexistente...Dar m-am aflat in situatia asta si e tare aiurea. E un sentiment care te distruge din interior. Nu-mi place de nicio culoare. 

Si cel mai bun lucru care mi s-a intamplat de curand e ca...Sunt multimita de mine. Serios ca sunt. Asa ticnita, nebuna, nesanatoasa, sensibila, impulsiva...Sunt ok cu personalitatea mea. Chiar imi place. Ea ma defineste. Si fizicul meu in momente ca astea mi se pare ok. Da, am de facut ceva modificari, dar sunt ok si cu asta... 

Imi dau seama ca desi nu sunt obisnuita sa iau lucrurile cu calm, cand vreau, chiar am rabdare... Ma intreb daca e un semn rau sau bun! 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Formular de contact

Nume

E-mail *

Mesaj *

Translate

Popular Posts