sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Cameleon

Nu, nu e vorba de acel animalut dragut care isi schimba culoarea, e vorba despre mine. Si nu, nu imi schimb culoarea  ( poate doar la varfurile parului care acum sunt in doua culori) pieli sau stiu si eu, a ochilor se mai schimba din cand in cand. E vorba de mine, de starea mea sufleteasca, de ceea ce arat. 

Nu mai sunt in starea aceea in care ma intrebam de ce ne prefeacem, de ce nu suntem cu adevarat noi. Am ajuns la concluzia ca pana ne dam seama cine suntem si de ce reactionam intr-un anumit mod, e cale lunga si vorbesc mai ales in numele persoanei mele. Probabil nu sunt singura care se diferentiaza, care are senzatia ca eu si cu mine suntem doua persoane diferite care locuim in acelasi invelis. Mine e cea zambareata, cea vesela tot timpul, desi eu ca si persoana sunt pesimista, trista, melancolica, cu ceva fire inradacinate intr-o stare de depresie. Si totusi, alternanta dintre a fi vesel si a fi trist poate fi cauza din mai multe motive, poate motive personale, de factura familiala, poate lipsa increderii in propria fiinta, poate incertitudinea continua, sau cine stie, nu imi pot da seama, pe de- o parte imi pasa, pe de alta prefer sa fiu indiferenta. 

Si cat detest indiferenta!

Cei din jurul meu ma stiu mereu vesela, plina de energie, vulcanica, persoana cu care razi tot timpul, care vede ceva bun si in ceva rau, sau care cand ceva e prea rau sau prea dizgratios e sarcastica, ironica, uneori rea, uneori intelegatoarea, uneori suparacioasa si enervanta, furioasa, matura sau prea copilaroasa, prea sensibila, prea nerabdatoare, prea neintelegatoare si mult, mult prea ambitioasa... Si o alternanta de mii de stari. Ma indentific cu persoana aceasta, pe ea o afisez tot timpul, chiar, uneori, si cand sunt singura.

Dar...De cele mai multe ori cand sunt singura, iau partea rea, mereu vad partea rea, partea trista, de ce inainte de a fi bine, pun raul... E aiurea. Uneori obosesc sa zambesc, primesc reprosuri din cauza asta, si nu, nu pot sa fiu revoltata ca mi se cere sa fiu vesela, fiindca asa i-am invatat eu, e vina mea si poate ar trebui sa schimb ceva, dar ma intreb ce, cum... Cand eu sunt ca o placa tectonica, linistita pana intr-un anumit punct, agitata pana cand devine periculoasa.

Tendinta asta spre dramatism uneori ma scoate din sarite,dar la fel ca si tendinta asta de a fi mereu vesela, de a incerca sa ma inteleg cu toti, sa ii fac pe toti sa se simta bine, ca eu sa ma simt bine cu ei. Si ma intreb daca revin la o veche problema, de care nu imi place sa discut, iar faptul ca nu imi place, imi dovedeste ca e o problema inca prezenta. 

Sunt destul de constienta ca ar trebui sa fiu macar putin mai egoista si sa ma gandesc doar la mine, sa imi rezerv timp doar pentru mine si sa ignor tot din jur, dar sunt prea slaba si nu, nu pot. Ceva in interiorul meu se rupe cand ma gandesc ca as putea pierde si putinele persoane pe care le mai am, sau le-as putea uita, sau ele sa ma uite pe mine...Si de ce sa fiu trista, cand ma pot bucura de fiecare moment, sau sa incerc sa ma bucur de fiecare moment din viata, de fiecare moment in care pot vedea, vorbi, misca si simti? De ce sa nu ma bucur de persoanele pe care le am, de care imi pasa, pe care le cunosc, pe care le pot vedea, citi, simti, vorbi...

Si ma intreb de ce sunt falsa cu mine, de ce ma revolt sau de ce ma preocupa. E alegerea mea, decizia si repercursiunile mele. Ideea acestui post era alta si uite cum ajunga la cu totul altceva...Totusi am ajuns la alta intrebare...pana cand, sau daca voi intalni vreodata pe cineva cu care voi putea fi sincera pe deplin, care sa fie de acord cu mine cu totul, care sa stie ce simt sau gandesc...Si da, observ si eu cat de imposibil e asta, dar prefer sa sper ca la sfarsitul drumului voi fi mai impacata cu mine si cu eu.

Asa ca eu si cu mine vom incerca sa mentinem echilibru, poate ar trebui sa il refacem, sa il rediscutam, sa il stabilim din nou, ca sa ne fie bine, sa ne simtim bine, dar pana atunci astept...Ceva, dar nu stiu ce... Probabil nimic, dar cine stie. 

Tendinta mea spre filosofie ma face sa cred ca totul are un scop, absolut totul, ca il voi vedea acum sau mai tarziu, inseamna si asta ceva, ce...Inca nu stiu, dar voi afla.

marți, 12 noiembrie 2013

Alexander

.  

 Alexandru, cunoscut ca și Alexandru cel Mare sau Alexandru Macedon a fost regele Macedoniei. Cuceririle sale l-au făcut stăpânul celui mai mare imperiu. Deși soarta sa a fost plină de glorie, la fel ca mulți alții a fost mânat de dorința sa de cucerire și de avuție care l-a distrus, atunci când putea avea totul.
Dorința aceasta de mai mult a fost singura care i-a adus moartea și nefericirea. Avea o armată considerabilă, plină cu eroi care își arătau loialitatea, dar ambiția sa a fost cea care, în final, a facut ca asta să nu conteze. Deși în toată dorința sa de a cuceri lumea existau și idealuri mărețe, cum ar fi acela de a elibera sclavii și de a elimina barierele culturale între civilizații, acestea au dat greș.
   Pentru cei care nu știu, Alexandru cel Mare a fost bisexual. Iubirea sa pentru prietenul său Hephaestion e cunoscută și relatată în multe cărți istorice. Totuși, asta nu l-a oprit să își ia încă vreo trei soții și alți amanți și amante.
 
 În fimul intitulat după numele său, film ce respectă detaliile vieții sale cât se poate de mult, nu am putut să nu îl consider un trădător în toată iubirea lui pentru oricine. Deși filmul nu avea ca temă iubirea, ci pur și simplu tema filmului era aceea de conducător. Un adevărat conducător, ce este drept. Dar tot m-am enervat de simplul fapt că Hephaestion, din punctual meu de vedere, îl iubea mai mult! îi dădea totul și îi acceptă totul. Au fost atâția oameni care l-au iubit si…degeaba.
Totuși am admirat la el faptul că nu dădea dovadă de tiranie sau cruzime cum alți conducători o făceau de cele mai multe ori.
 
 Evident, asta e doar părerea mea, nu e ca și cum totul s-ar fi întâmplat așa cu adevărat. Dar în film, deși se putea interpreta că iubirea lor e una pură ( cea dintre Hephaestion și Aelxander), ce trece dincolo de barierele atracției sexuale, tot m-am enervat și ofticat. Mi-ar fi plăcut mai multe scene tandre între ei ( oh, da, nu sunt deloc homofoba sau ceva de genul), mai ales știind că iubirea lor a fost adevărată ( oarecum, nu mă pot pronunța, e parerea mea).
 
 Filmul, din punctul meu de vedere, a fost bun. Mi-a plăcut de Alex ca și conducător și actorul a jucat bine, deși imaginea lui a fost oarecum...Plăpândă în unele momente, având în vedere că a fost un conducător atât de mare și puternic, m-aș fi așteptat la ceva mult mai... Masculin. Plus că în unele situații ar fi trebuit, zic eu, să fie ceva mai rău, mai dur...Totuși, era conducător.
 Am fost sincer îndurerată la moartea lui Hephaestion, nu mi-am putut abține lacrimile și l-am și înjurat puțin pe Alexander pentru simplul fapt că bolborosea pe acolo lucruri inutile. Da, ce pot să spun, la astfel de filme devin atât de subiectivă încât nu mă pot abține!
 
 Un alt personaj care mi-a plăcut oarecum, a fost soția lui Alexander. Oh, una dintre cele trei soți ( oare să menționez și amanții? ). Roxana, din ce am observat eu, chiar l-a iubit pe Alexander și deși la început nu l-a tolerat pe Hephaestion, între timp între cei doi s-a creat un fel de armistițiu, gen...Amândoi îl iubeau pe Alexander. Totuși, nu știu sigur dacă acest lucru a fost și cu adevărat în realitate...
 
 Că și poveste îmi place mult istoria lui Alexandru Macedon, din toate punctele de vedere, atât ca și conducător cât și ca iubit ^__^.    Cred că cel mai drag din tot filmul mi-a fost Hephaestion și nu neapărat că interpreta personajul "slab, rănit", ci din cauză că îl iubea pe Alexander sincer, suferea în tăcere pentru el și accepta totul. în ziua de azi, mi se pare imposibil să iubești fără să ceri nimic în schimb... Dacă nu imposibil, pe cale de dispariție cel putin.
 Filmul a fost regizat de Oliver Stone și actorii principali sunt : Colin Farrell Jared Loto, Angelina Jolie, Val Kilmer, Rosario Dawson, Anthony Hopkins.Filmul are o notă destul de mică pe IMDb de 5,5, dar sinceră să fiu, personal, mi-a plăcut destul de mult. Deși am o mulțime de lucruri care mă enervează la acest film acestea sunt din punct de vedere subiectivDurata filmului este de 175 minute. 

 Recomand acest film din toată inima!


1000 de motive...

E atat de frustrant sa vrei sa faci atat de multe lucruri si sa te limiteze altele pe care le-ai inceput si pe care nu le poti termina intr-un anumit timp dorit de tine. In ultima vreme am senzatia ca din cer cad mii si mii de lucruri si nu se mai opresc. 

Nu am terminat inca scoala de soferi si asta ma exaspereaza, vreau sa dau mai repede sala si traseul ala de care toata lumea se sperie si daca e sa il pic, foarte bine, sa o fac. Initial am vrut sa o dau saptamana asta, dar din mii si mii de motive nu am cum, nu am avut timp sa invat tot si nu, chiar nu mi-am putut face timp. 

Vreau sa merg la orele de aerobic mai des, vreau sa fac cat mai multe ore de zumba, vreau si sa discut despre asta ( initial vroiam sa scriu despre zumba si restul, dar din mii si mii de motive, nu am avut timp ), vreau sa imi fac curaj si sa asist mai des la orele de tae bo, desi e dureros si
...ei bine, da, doare! Vreau sa fac ceva ca sa ma simt bine si prin asta vreau sa merg la orele alea sa ma destresez ( nici nu stiu daca exista cuvantul).

Vreau sa ma ocup mai des de soutache! Da, am o placere deosebita pentru bijuterii si mai ales pentru cele pe care le pot crea eu cu mainile mele, iar tehnica soutache m-a captivat! Doamne, asta chiar e o arta! Si nu, inca nu imi iese prea bine, dar nu ma deranjeaza, in timp stiu ca imi va iesi ceva de care sa ma mandresc si care sa imi faca placere sa il/o port.

Vreau sa inteleg ce e cu persoanele din jurul meu si vreau sa ma fac inteleasa. Da, stiu, e etapa aia cand nu iti dai seama cine si cum te place, daca te place, daca e doar amuzament sau doar un simplu flirt! Dar din multe motive, nu pot sa stau linistita, sa gandesc in afara ariei( caci din pacate sunt in si out ) si sa port o discutie sincera. Si serios, ce pot eu sa fac mai mult decat sa cer sa discut sincer si direct si cat se poate de...ok? Chiar nu stiu si ma streseaza asta. 

Vreau timp pentru alergat si vreme frumoasa. Si nu, nu imi place alergatul, dar face bine si eu ador sa imi intrec limitele.

Carti! Doamne, cate am, cate am cumparat, imprumutat, descarcat! Vreau sa le citesc, sa stau in pat si sa ma delectez cu ele!

Si serialul meu Beauty and the Beast, serios,  imi doresc sa te termin, dar stii tu...Am atatea de facut, motive si peste motive. Si rochia aia draguta pe care am vazut-o in oras? Da...O vreau! dar nu am bani, de ce? Din motive evidente pentru mine...

Si apoi, serios, desi poate nu vorbesc cu unele persoane lunii de zile, asta nu inseamna ca le uit, nu? Adica nu e ca si cum s-ar rupe relatia, sau ceva in genul. Urasc cat se petrece asta. Am persoane cu care nu vorbesc ani de zile si totusi imi sunt apropiate din punct de vedere sufleteste. Nu pot sa accept faptul ca unele persoane, indiferent de motive, desi au fost candva apropiate, s-au decis sa nu se mai salute nici pe strada. Serios, chiar asa motive grave sa ai?

Vreau sa scriu, sau sa termin macar ce am inceput, dar vorba aia...Am motiveee...

Si cel mai grav e ca toate balivernele pe care le-am spus mai sus, nu au prea mare sens, caci sunt unele probleme, din mii si mii de motive inexistente, pe care e asa greu sa le treci de unul singur, probleme de sanatate, probleme emotionale, psihice care se leaga intre ele si te trezesti nu cu una, ci cu mii de probleme. Uneori cand ma gandesc la problemele mele, imi dau seama cat de minore sunt si ca ar trebui sa ma simt fericita si implinita...Dar sunt egoista si nu pot fi in totalitate de acord cu asta. 

In final ajung sa cred ca cu totii avem motive, multe, inexplicabile, fara inteles si pentru noi, care in esenta nici nu valoreaza nimic, sau poate valoreaza totul, care intr-un final ne dirijeaza viata. Si ma intreb, oare, pot sa fac o pauza din tot amalgamul asta de motive care as vrea sa inceteze? 

Pf, complicat !

Formular de contact

Nume

E-mail *

Mesaj *

Google+ Followers

Translate

Popular Posts